NICTALOPIA 4

Te-am întrebat,

orb, gol, flămând

măcinătorul gând:

„Ce-ai scris, Învăţătorule?”

şi-am mângâiat,

cuvânt după cuvânt,

scrisul săpat

cu degetu-n pământ.

Ţi-am sărutat

pios, flămând

în gând

ochii profunzi

şi blânzi

ce-mi căutau

rădăcinile simţurilor

dezgropându-le.

Ţi-am inspirat

la fel: pios, flămând

dar nu în gând

Parfumul vorbelor,

al verbelor

ce-mi îndreptau

stângăciile simţurilor

metamorfozându-le.

Mi-ai arătat

Prăpăstiile dintre litere

şi-n suflete cum bate vântul

şi-am înţeles

că am fi fost mai fericiţi

dacă ar fi ca la-Nceput…

                        numai Cuvântul.

Trecuseră patruzeci de zile de când Emanuel îşi târa umbra prin uscăciunea Iudeii, venea tocmai de la graniţă cu Samaria, din Antipatrida. Vântul prăfos îi încâlcise barba căruntă, prelungă, strecurându-i sub pleoape grăuncioare de nisip ce-i zgâriau corneea lăptoasă. Picioarele abia-l mai duceau însângerate de frecuşul aspru al curelelor de la sandale, dar rănile usturătoare au fost uşor uitate, acum, la capătul călătoriei. Ajunsese, în sfârşit, sub zidurile sfinte ale Ierusalimului, din păcate nu le mai putea vedea, luminile ochilor fiindu-i stinse de  mult, dar le simţea prezenta din furnicăturile pielii, din mirosul pietrelor, al cetăţii şi rumoarea oamenilor ce se grăbeau şuvoi să intre la templu, prin poarta Esenienilor. Veneau Pastile lui Moise.

Se lăsase purtat de mulţime, mergând poate prea repede (băţul lui de măslin gusta arar colbul drumului), cu atenţia în continuă creştere la spusele tovarăşilor pelerini. În jur, toţi şuşoteau despre un anume Nazarinean şi nemaipomenitele minuni pe care acesta le făcuse din Capernaum până aici. De câteva clipe inima bătrână îi bătea nebuneşte: un tânăr, după glas, de prin părţile Ierusalimului, după grai, se jura pe Tora că fusese martor la vindecarea unui orb, rudă cu el. Galileeanul, Ilie întors pe Pământ – ziceau unii, chiar Mesia – după vorbele altora mai îndrăzneţi, pusese degetele, fără alifii, pe ochii bolnavului şi spunându-i doar „Credinţa te-a lecuit” a redat vederea sărmanului. Au început şi ceilalţi să pomenească de alte şi alte minuni, chiar erezii pentru urechile unor dreptcredincioşi, dar Emanuel încetase să-i mai asculte…Vindecătorul era aici, în Ierusalim şi ar fi putut vedea şi el din nou, asta era cel mai important. Fusese om de vază în Antipatrida lui, unul din cărturarii cei mai preţuiţi, sfaturile şi părerile sale aveau greutate în consilii, dar după ce a orbit casa i s-a golit treptat, treptat, iar prietenii şi mai marii cetăţii au început să-l ocolească, vizitându-l din ce în ce mai rar până când, în cele din urmă, l-au părăsit. Căzut în uitare, sentimentul inutilităţii l-a mâncat de viu, scăzându-i chiar nădejdea în Yahve, o data cu credinţa şi trupul i s-a surpat. Acum avea o noua şansă să redevină ce-a fost şi mintea-i înviorată, renăscută începu să-i ţeasă un nou viitor; se revedea întors acasă cu respectul redobândit şi cu casa dărăpănată din nou luminată şi plină. Speranţa-i înviorase sufletul şi începu să întrebe în stânga şi dreapta încercând să afle cum ar putea să-l găsească pe Galileean. Rătăcise pe uliţele înguste ale oraşului ore în sir până când întâmplarea, sau altceva, îi scoase în cale un om bun, vecin din Arimateea, care milos, îl lua de braţ şi îl conduse până lângă Poarta Întreită, sub podurile prin care preoţii intrau în Templu. Ca niciodată, în jurul intrării în Curtea Neamurilor era aproape pustiu, în aer stăruia un miros de oi încinse. Venise vremea prânzului când soarele dogorea aspru şi mai toţi se retrăseseră în căutarea răcorii sau prin cine ştie ce locuri să mănânce. Miloasa călăuză îl părăsi şoptindu-i ca Noul Învăţător este acolo, la o suta de paşi spre stânga, odihnindu-se singur la umbra unui zid. Se simţi mai singur ca oricând, aşa stâlp încremenit în soare, făcu apoi cincizeci de paşi în direcţia Lui, dar cu gâtul uscat de emoţie şi arterele pulsând sălbatic înlemni iarăşi; mai străbătu câţiva metri şi se lovi uşor de un zid, sfârşit de o teama neînţeleasa se aşeză bătrâneşte acolo, încrucişându-şi picioarele. Toată oboseala lungilor zile de pelegrinaj se întorsese înmuindu-i oasele şi pironindu-l în locul acela atât de aproape şi totuşi atât de departe de renaşterea lui. „Ce să fac cum să-i zic” – îşi şopoti înspăimântat… „dar dacă nu mă va vindeca?!” – se întreabă pentru prima dată; îşi cheltuise toată averea pe cei mai pricepuţi doctori din Samaria şi din Iudeea şi toţi se dovediseră neputincioşi… Un nou val de oboseală şi deznădejde îi lipi barba de piept. Începu să plângă, încet, sec, scuturat arar de câte un sughiţ, dar după o vreme se opri simţind ceva deosebit în aer. Intrigat ridică fruntea şi inspiră cu nările larg deschise, adânc, nu mai mirosea a oaie ci, a pin răcoros de munte. Apoi căldura sufocantă se risipi şi se simţi mângâiat de o privire dulce, liniştitoare, blând curioasă, senzaţia era de nedescris şi firele de par de pe tot corpul i se ariciră. O şoapta în cea mai curata aramaică i se strecură în urechi, dar nu ştiu dacă lui îi era adresată: „Tu vei vedea altfel” răsunară limpede cuvintele. Vru să spună ceva dar buzele îl trădară rămânând nemişcate. Continuă să asculte, aşteptând, tremurând… se auzea doar un foşnet fin, întrerupt adesea, de nisip zgrepţănat cu unghia, se încruntă, încordându-şi auzul doritor să afle ce se întâmplă, după un scurt timp se lumină, Vindecătorul scria cu degetul pe pământ. Dintr-o dată uliţa se învioră de zgomotul unei mulţimi ce se apropia. Glasurile furioase, ameninţătoare se roteau în jurul unui hohotit înecat de femeie, stricând liniştea curată. Emanuel tresări nemulţumit, ca deşteptat dintr-un somn adânc. Peste hărmălaia generală se ridică un glas puternic, autoritar, cu accente viclene.

Vocea 1: Învăţătorule,  această femeie a fost prinsă săvârşind adulter…

Vocea 2 (la fel de sigură, sfidătoare): Legea lui Moise ne porunceşte ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre…

Vocea 1 (azvârli scuipat întrebarea): Deci Tu ce zici?

Se lăsă o tăcere groasă. Emanuel auzi chiar scrâşnetul pielii palmelor frământând pietrele, dar, straniu, familiarul foşnet al scrisului pe pământ îl acoperi.

Vocea 3 (nervoasă, stridentă): Nesocotim Legile sau nu?

Vocea 1 (batjocoritoare, fals îngrijorată): Dacă nu o respectăm, ce facem, o aruncăm la gunoi?

Vocea 2 (sfidătoare): Dacă trecem cu vederea o astfel de faptă, ce păcate urmează? Vom ierta uciderea?...

Vocea 3 (furioasă): Se vor amesteca necuraţii cu cei curaţi?

Vocea 4 (groasă, bădărană): La moarte cu păcătoasa, la moarte, ce mai atâtea vorbe, legea e clară!

Lumea era aţâţata, gata să erupă, glasurile se încing ameninţătoare, aproape strigând „La moarte! Să moară păcătoasa!”

Vocea 1 (calmează mulţimea; mieroasă): Hai, Învăţătorule, ai rămas fără glas? Învaţă-ne! Sau n-ai ce spune?

Iisus (blândeţe nemărginită, dominatoare): Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.

Freamătul se curmă brusc, uimirea apoi stânjeneala îi cuprinse pe toţi.

Emanuel pe rând indignat, intrigat, mirat, fericit, reîncepu să plângă zâmbind, cu lacrimi.

Se ridică, întinerit, în bubuitul pietrelor scăpate din mâini, şi paşi timid spre Iisus ciocnindu-se de oameni care părăseau strada târşâindu-şi ruşinaţi picioarele. Dar Nazarineanul plecase spre femeia ce suspina şi bătrânul orb se trezi singur în locul ce încă mai păstra urmele proaspete, împrospătătoare, ale celui ce stătuse acolo. O curiozitate de neînvins îl îngenunchie în căutarea celor scrise. Cu imensă grijă, pipăi pământul „citind” cu buricul degetelor rândurile săpate în ţărână. Pe măsură ce descifra, corpul îi întinerea, şi un nou Emanuel, scos din întuneric, creştea în el. I se dezvăluise Adevărul cel mai pur, toate celelalte deveniseră deşertăciuni. Găsise Calea, aflase Viaţa, acum nu mai conta că e orb…

            Extazul său fu brusc întrerupt de o lovitură în ceafă; o talpă de picior îi izbi mâinile cercetătoare, spulberând scurt literele din praf. Speriat, Emanuel căută sprijin, dar simţi îngrijorat că Iisus plecase. Un braţ puternic îl apucă de haine, ridicându-l în picioare, altă mână îl înhăţă de piept şi o răsuflare urât mirositoare îi îngreţoşă nările.

            Vocea 1 (şuierată, ameninţătoare): Spune-ne, orbule, ce-a scris?

Vocea 2 : Era o listă cu păcatele noastre, nu-i aşa?

Emanuel (implorator): Greşiţi! Nicidecum… cuvintele erau minunate, arătau…

Vocea 3 (printre dinţi): Minţi, netrebnicule!

Vocea 1: Ce scria?

Vocea 2: Ce păcate?

Vocea 1: Oricum, ce a scris acolo erau numai minciuni!

Emanuel: Dar, nu…

Vocea 2 (către Vocea 1, şoptit): Dacă va împânzi cetatea cu ce a citit, autoritatea noastră va fi…

Vocea 1: TACI!!

Vocea 3 (către ceilalţi): Ce facem?

Emanuel: Vă înşelaţi amarnic, El nu a pomenit nimic de voi. Adevărul…

Vocea 2: Încetează!

Vocea 3 (insistă): Ce facem cu el?

Vocea 4 (din spate, la fel de calm-brutală): Lăsaţi pe mâna mea. Rezolv eu problema pe loc…

Emanuel îl aude cum se apleacă şi cum culege de pe jos un bolovan. O clipă se crispează, înspăimântat, dar la fel de repede se înseninează. În secunda următoare ţeasta-i este spartă de pietroi; se înmoaie, căzând lin la pământ, zâmbind şi, totuşi, mustrându-i murmurat: ”Orbilor, orbilor…”